Jurnal de călătorie: Boracay, după redeschidere- partea I

Ei bine, iata-mă pornind și către Filipine. Știam destul de multe despre vechiul Boracay din poveștile surorii mele și deși am căutat să mă informez înainte de a porni la drum, nu am găsit prea multe articole care să fi fost scrise de persoane ce au vizitat insula după redeschidere. Așadar am fost mai mult decât curioasă și entuziasmată să descopăr noua insulă.

Multe persoane m-au întrebat cum am ales această destinație. Adevarul este că eu rar aleg destinatiile, mai degrabă ele mă aleg pe mine. Am spus de când m-am apucat ceva mai serios de calatorit că am așa o dorință de a descoperi lumea încât nu m-aș da înapoi de la vreo propunere. Si exact asta am facut, ori de cate ori cineva a venit cu o idee și mi-a permis programul, am decis sa merg in vacanța respectivă.

Așa a fost și cu cea despre care vă vorbesc astăzi. Sora mea și soțul ei mai fuseseră în Boracay cu doi ani în urma și le-a placut atât de tare, încât au hotărât ca vor să meargă din nou. Eu și încă o prietena ne-am alăturat. Întâmplarea a făcut însă ca în decurs de cateva luni, din momentul cumpărării vacanței și până aproape de momentul plecării, lucrurile să se schimbe radical și chiar persoanele care au facut lobby să mergem împreună să nu mai poată veni.

Iata-ne astfel pe mine și Tinița, buna mea prietenă și excelentă parteneră de călătorii(poți citi despre vacanța noastră pe Coasta de Azur aici), plecând într-o nouă experiență peste mări și țări.

Ce trebuie sa stii despre Boracay?

Boracay este o insulă mică din Filipine, lungă de 7 km și 1 km lățime, situată la aproximativ 315 kilometri sud de Manila. A devenit din ce în ce mai apreciată datorita plajelor sale cu nisip fin si alb, a apei curate, peisajelor exotice si a vietii de noapte. Asa cum ne povestea o localnică, se pare ca această insula a devenit cunoscuta datorita Peșterii Liliacilor(Bat Cave), ce a inceput acum mult timp sa fie vizitată de israelieni. Turismul s-a dezvoltat foarte rapid aici, astfel că aceasta insuliță s-a dovedit a fi nepregatită pentru a susține un numar atat de mare de turiști. În aprilie 2018, guvernul filipinez a decretat închiderea insulei timp de 6 luni de zile pentru a lucra la infrastructură și mai ales canalizare. 

Redeschiderea a avut loc în octombrie 2018 și a venit cu un nou set reguli care să contribuie la o mai bună functionare. 

Cum ajungi în Boracay?

Trebuie să spun din capul locului că nu este o destinatie in care sa ajungi ușor. Poate tocmai de aceea nu este atât de des aleasă și a fost vacanța în care nu ne-am întâlnit cu numărul mare de  turiști români cu care ne-am obișnuit în celelalte. Lucru pentru care m-am bucurat sincer, deoarece am putut să ne exprimam cu voce tare gândurile fără a ne stresa că ne înțelege cineva. Într-o singură seara, plimbându-ne pe White Beach, am auzit pe cineva vorbind românește.  

Noi am ales să lăsăm o agenție să se ocupe de planificarea călătoriei. Zborurile nu au fost cele mai bune, primul dintre ele fiind inutil, dar având în vedere că ne-am hotărât cu puțin timp înainte și am vrut o anume perioadă am făcut acest compromis. Astfel, ele au arătat cam așa: Bucuresti- Amsterdam, Amsterdam – Hong Kong, Hong Kong- Manila, Manila – Kalibo.

Primele 2 zboruri au fost cu KLM, iar ultimele două cu compania aeriana Philippines. Dar stați, drumul nu s-a terminat aici. Dupa ce am coborat din cel de-al patrulea avion, am mai avut de mers o oră și jumătate cu mașina de la aeroportul din Kalibo până în port, undeva la 20 de minute cu barca și apoi încă o dată cu mașina până la hotel. Am avut transferurile asigurate, altfel căutarea de mijloace de transport ar fi fost cu siguranță o bătaie de cap în plus – nu că nu am fi avut destule. 

Aventura noastră cu transportul

Din nefericire, drumul nostru nu a fost lipsit de incidente. Odată ajunse în aeroportul din HK, am fost anunțate la ghișeu că toate zborurile de pe aeroportul din Manila au fost anulate. Taifunul Kammuri s-a gândit să lovească fix atunci, făcând ca până a doua zi aeroportul să fie închis. Astfel că am pierdut cazarea pe care o aveam în Manila.

Ajungând în HK după amiaza, firește că primul gând firesc a fost să părăsim aeroportul și să ne căutăm cazare, însă am fost sfătuite să nu facem asta din pricina protestelor ce aveau loc în oraș. Iată-ne așadar petrecând noaptea în aeroport, după ce toata ziua am stat lipite de ghișeu, rugându-ne să ne facă cumva loc în primul zbor de dimineață, la ora 6, astfel încât să nu pierdem și celelalte conexiuni. Am reușit într-un final sau, aș putea spune că prietena mea a reușit, deoarece la un moment dat eu am adormit pe una din zecile de canapele incomode din zona respectivă. Vă dați seama de oboseala acumulată după cele 24 de ore petrecute în avion și aeroporturi. 

De la supărare la acceptare

La un moment dat nici nu mai eram triste că petrecem noaptea în aeroport, ci eram totuși mulțumite că am prins primul zbor de dimineața. După ce ne-am văzut cu biletele schimbate în mână ne-am apucat de căutat ocupații. Deși foarte mare(cel mai mare trafic din Asia), aeroportul din HK are următorul dezavantaj: odată ce ai trecut de security, la primul etaj, urci la cel de-al doilea fără a putea să te întorci. E de la sine înțeles că și invers se petrec lucurile la fel: nu poți urca până când nu ai bilet și nu treci de security. La câte ore am petrecut noi la primul etaj în așteparea schimbării biletelor de avion, faptul că acolo există doar 2 restaurante mici și neîncăpătoare nu ne-a fost de mare folos.

În plus, ceea ce ne-a derutat foarte tare erau prețurile afișate, toate cu simbolul de dolar alături. Astfel, ne uitam și nu ne venea să credem ochilor: o supă 200 de dolari, o cafea 120 etc. Am întrebat la un duty-free dacă sunt dolari americani. Băiatul de acolo, vizibil depășit de diferențele lingvistice(deși lucrând în aeroport consider că e must să cunoști limba engleză foarte bine) ne-a răspuns că da. A durat ceva timp până când ne-am dat seama ca este vorba de HK Dollar, moneda națională a Hong Kong-ului, ce este regiune autonomă.

La cel de-al doilea etaj numărul magazinelor și a restaurantelor este mult mai mare. Nume de branduri mari precum Chanel, Dior, MK, Cocinelle, Burberry, Versace ș.a.m.d. sunt prezente. Restaurante cu specific japonez, chinezesc dar și european te invită să le calci pragul. Din păcate însă, peste noapte sunt închise majoritatea, rămânand deschis doar Starbucks-ul. Partea bună este că există internet gratuit care funcționează bine, prize numeroase, locuri de unde te poți aproviziona cu apă. Ce pot spune? Am terminat o carte, văzut două documentare și ațipit puțin.

A doua zi la ora 6 dimineața decolam, așteptând cu nerăbdare să ajungem odată la destinație și să ștergem acest episod din memorie.

Când să zicem că am sărit gardul…

Ajunse într-un final în Manila, ne-am grăbit să mergem să ne luăm bagajele și să prindem zborul Manila-Kalibo. Numai că bagajele nu mai veneau odată și când ne-am dat seama că durează prea mult timp, am fost la ghișeul de bagaje pierdute și am stabilit cu doamna de acolo să ne trimită ei bagajele direct în Kalibo. Ce a uitat doamna drăguță de la ghișeu să ne spună? Că plecarea se face de la un alt terminal, la care se ajunge cu bus sau taxi – lucru care durează ceva timp. 

De aici începe un scenariu de film din care îmi amintesc doar frânturi: amândouă fugind și întrebând cum ajungem la terminalul 3; sărirea rândului la taxi și urcarea forțată în primul taxi liber văzut; șoferul care ne spunea că deja am pierdut zborul și încerca să ne fraierească să cumpărăm de la cineva știut de el un alt bilet, la jumătate de preț, zicea el, față de prețul din aeroport; țipetele noastre să meargă mai repede; faptul că nu aveam pesos și abia a acceptat euro pe care i i-am aruncat efectiv și am coborât; ajungerea într-un terminal ce părea un depozit de marfă, plin de sute de oameni ce voiau să își reprogrameze zborurile anulate; Tinița dispărând efectiv în mulțime, iar eu strigând-o în gura mare cât să răsune tot terminalul și lumea să se uite îngrozită la mine.

Toate astea ca să o găsesc într-un final la ghișeu, după ce sărisem din nou toată coada, în timp ce tocmai i se dădea vestea că am pierdut avionul și trebuie să ne așezăm la coada imensă și să cumpărăm alte bilete. 

Acela a fost momentul în care tot ce voiam era să nu fi plecat de acasă. Dacă îmi spunea cineva că mă pot teleporta în clipa aceea acasă, aș fi uitat de vacanță fără niciun regret. Dar ajunse deja în Asia, nu am avut altceva de făcut decât să ne acceptăm soarta. Eram atât de anesteziată de oboseală, încât nu mai aveam energie să mă enervez. Am dormit efectiv stând în fund pe bagajul de mână.

Din nou, cu rugăminți repetate și lacrimi curgând fețele noastre obosite, am reușit să o convingem pe doamna de la ghișeu să ne treacă pe o listă de așteptare pentru zborul ce urma să plece peste 3 ore; altfel următorul zbor era a doua zi dimineață. Nici nu am vrut să mă gândesc că asta s-ar putea întâmpla – ajunsesem din nou la capătul puterilor și din nou ne adunam de unde, de ne-unde forțele ca să trecem și peste situația asta. Am reușit să urcăm în avion, am mers cu bus-ul, vaporul și apoi o altă mașină. E de prisos să mai adaug că bagajele noastre nu au ajuns la noi și că nu știam când le vom recupera. Am lăsat adresa de la hotel și un număr de telefon odată ajunse pe Kalibo, dar fără vreo urmă de speranță. 

Când m-am așezat într-un final în patul de la hotel, după mai bine de 2 zile petrecute în avioane și aeroporturi, cu hrană uscată, lipsă de somn și nervii întinși la maxim, mi-am zis doar atât: Boracay, ar fi bine să fii al naibii de spectaculos astfel încât să meriți toate astea. Fiind seară, am ieșit doar să mâncăm și ne-am întors să dormim. Odată cu zorii zilei următoare a început și vacanța oficial.

Cum arată insula după redeschidere

Fără aruncare de gunoi pe plajă, fără fumat, fără băuturi alcoolice, fără droguri, fără animale, fără umbrele și șezlonguri sunt doar câteva dintre cerințele legalităților, apărute după redeschiderea insulei.

Acestea, împreună cu un nou sistem de canalizare, drumuri și clădiri noi(la care încă se lucrează), precum și introducerea treptată a tricicletelor electrice sunt câteva dintre lucrurile care diferențiază ”vechiul Boracay” de ”noul Boracay”.

În plus, minunatele castele de nisip construite în scop comercial(da, da, așa cum citiți – ți se cer bani pentru a te poza cu ele) sunt și ele interzise. Asta nu înseamnă că noi nu am găsit într-una din zile, însă în următoarea zi erau dărâmate și era liniște tare pe plajă, semn că poliția, care stă mereu pe plajă trecuse pe acolo.

Cum rămâne cu fumatul? Ei bine, o dată cu redeschiderea insulei există locuri special destinate fumătorilor. Destul de puține la număr, aș zice eu și nu foarte atrăgătoare. Aceasta cu siguranță nu este o veste bună pentru turișii fumători, însă pentru numărul chiștoacelor de pe plajă, da. Dacă am învăța să fim civilizați și să avem respect față de mediu, cu siguranță nu ne-ar trebui atâtea reguli…

• 

• 

Experiența Boracay

După cel mai adânc somn din viața mea, în care nici măcar nu m-am întors de pe partea stângă pe dreapta, am reușit cu greu să mă trezesc. Am coborât la micul dejun, bucurându-mă să găsesc cafea, fructe și o masă caldă. Amabilitatea oamenilor m-a uimit din prima: nu a existat persoană din staff care să nu ne salute și zâmbească ori de câte ori ne vedeau. Mai târziu am înțeles că asta este ceva specific filipinezilor și că este absolut normal ca toată lumea să fie super amabilă cu tine.

Fiind foarte aproape de White Beach, cea mai populară plajă din Boracay, am decis să petrecem prima zi acolo. Cunoscută pentru nispul ei alb și foarte fin, cum doar în puține locuri din lumea aceasta mai găsești, aceasta ne-a încântat ochii atât de obosiți.

Tot lângă White Beach găsești D-mall, o zonă cu magazine și restaurante numeroase, piața de pește, piața de fructe și multe altele.

Pentru că nu ne place să ne așezăm în primul loc, am decis să explorăm puțin zona și am mers de-a lungul plajei, spre Station 1. Pentru că da, White Beach din Boracay este împărțită în 3 sectoare: Station 1, Station 2 și Station 3, prima dintre ele fiind considerată cumva cea mai luxoasă.

Nu prea vei găsi în Boracay șezlonguri, mai ales după redeschidere, așadar ne-am conformat și ne-am cumpărat câte ceva pe care să stăm și am petrecut toată ziua la plajă. Trecusem înainte de asta pe la supermarket să ne cumpărăm protecție solară, ale noastre fiind toate în bagajele pierdute.

Uitându-te pe rafturile din magazine vei constata că e greu să găsești în Boracay SPF mai mic de 30, majoritatea fiind de 50 sau 100. Deși avertizată de sora mea, nu mi-am imaginat că soarele ce se simte atât de blând pe piele, chiar și la temperaturi înalte, poate cauza așa arsuri: cu tot SPF-ul meu 50 aplicat cu regularitate, imediat ce m-am întors în țară pielea a început să mi se descuameze teribil, lucru care nu mi s-a întâmplat până acum. Am mai avut o experiență asemănătoare după Thailanda, dar nu la fel de gravă față de aceasta.

Seara am rămas pe plajă pentru cel mai așteptat moment al zilei: apusul. Boracay este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume de unde poți vedea cum apune soarele în toată splendoarea lui. Magia se petrece la aproximativ jumătate de oră după ce soarele nu se mai vede, când cerul se coloreză în tonuri de portocaliu și violet.

Când am ajuns înapoi la hotel am fost foarte fericite să descoperim că bagajele ne așteptau acolo. Mi s-a spus în prealabil că locuitorii insulei țin foarte mult la turiștii lor și încearcă să le facă șederea cât mai plăcută, astfel încât să se întoarcă, însă nu am crezut până când nu am văzut.

Oricum, experiența aceasta a fost o lecție pentru mine. În această vacanță am ales să îmi iau și bagaj de mână deoarece am vrut să am câteva lucruri la îndemână în orice moment. Mai apoi mi-am dat seama că dacă aș fi pus un pic mai multe lucruri și l-aș fi gândit mai bine, aș fi putut să călătoresc doar cu bagajul de mână. Am decis ca pe viitor să testez conceptul de ”light travel” pentru orice călătorie ce presupune haine de vară și mai puțin de 10 zile petrecute la destinație și cred cu tărie că este posibil. Chiar și pentru o fată căreia îi place să aibe multe ținute.

Dacă tot nu am ieșit deloc la alergat dimineața în această vacanță, am fost de părere că măcar ar trebui să vedem un răsărit. Nu în stilul clasic, ce include petrecut toată seara și rămas pe plajă până la acest moment, ci în stilul pentru oameni maturi(și ceva mai plictisitori, probabil) ce presupune trezit dimineața și mers pe plajă.

Am mers pe Bulabog Beach, o plajă cunoscută pentru kitesurfing. Deși ne așteptam să fim cam singurele de pe plajă nu a fost deloc așa și a trebuit să aștept ceva timp pentru a apărea singură în fotografia de mai jos.

E lesne de înțeles că a meritat trezitul de la ora 5:30, nu e așa?

Dacă vreți să vedeți video fast forward cu acest superb răsărit(precum și multe alte poze din această vacanță) puteți intra pe contul meu de instagram, la secțiunea Highlights/ Boracay.

Ne-am reîntors la hotel pentru micul dejun, ne-am echipat și am plecat spre o nouă plajă, care s-a dovedit a fi plaja mea preferată.

V-am povestit despre ea și toate celelalte experiențe în următorul articol. Click AICI pentru a-l citi.