Hiking-ul, noua pasiune descoperită în pandemie
Anul trecut, din cauza pandemiei instalate serios în viețile noastre, nu am mai reușit să călătoresc așa mult cum îmi doream. Însă cum fiecare lucru ”rău” aduce după sine un lucru bun, toate aceste restricții mi-au dat oportunitatea de a descoperi mai mult țara noastră. Cu precădere, munții noștri.
Hiking-ul sau drumeția montană este o formă excelentă de a face mișcare, în timp ce îți bucuri ochii și îți relaxezi mintea.
Este o plăcere pe care am descoperit-o și eu de mai puțin de un an, dar care m-a cucerit de la primii pași. Norocul meu a fost să am o prietenă pasionată, care să îmi cunoască nivelul de pregătire fizică, să aibă deja o vastă experiență în domeniu și să îmi facă cele mai potrivite recomandări.
Tot ea a fost cea care mi-a făcut cadou de ziua mea o pereche de încălțări pentru hiking, de care aveam să mă îndrăgostesc câteva luni mai târziu.
Era un lucru pe care îmi doream de ceva timp să îl fac, dar muncind mult, parcă nu găseam niciodată timpul necesar. Tot ce îmi doream în weekend era să mă relaxez.
Ei bine, cum în timpul lockdown-ului am avut suficient timp să mă odihnesc, să fac ordine în toată casa, să mă stresez în legătură cu business-ul pus pe pauză… când a venit vremea frumoasă am acceptat invitația prietenei mele dea testa încălțările ce mă așteptau în cutie.
Din fericire avusesem timp să îmi reintru puțin în formă, deoarece tocmai se redeschiseseră sălile și descoperisem noul concept de fitness Sweat, despre care v-am povestit aici.
Prima drumeție
Nu o să uit niciodată primul traseu parcurs, în munții Bucegi. O zi frumoasă de iulie, în timpul săptămânii(pentru a evită aglomerația) în care am mers pe Cheile Zănoagei, ajungând la Lacul Scropoasa și Cascada 7 Izvoare. Diferență de nivel de 600 m, 12 km în total, parcurși în tihnă, cu pauze de admirat natura și fotografiat, în aproximativ 4h30.
A fost perfect pentru o începătoare ca mine, traseul fiind unul ușor din punct de vedere tehnic, lucru care m-a ajutat să pot integra treptat sfaturile pe care le primeam: regulile de pe munte, la ce să fiu atentă, cum să pun piciorul, cum să merg pe coborâre, când să mai pun sau să dau jos un strat de haine etc. (O să mai urmeze un articol în care să vă povestesc toate lucrurile ce trebuie știute atunci când aveți în plan o drumeție.)
Am mers mult prin pădure, bucurându-ne de răcoarea ei(câteva drumeții mai târziu am descoperit că traseele mele preferate sunt cele prin pădure), am întâlnit pe drum Lilum Martagon sau Crinul de pădure, precum și alte flori minunate.
Cert este că mi-a plăcut la nebunie și am zis că mai vreau!
Iată drumețiile ce au urmat…
Așadar, cu următoarea ocazie, eram din nou în mașină spre o nouă drumeție, de data aceasta în Ciucaș. 19 km, 1000m diferență de nivel, 7h30 cu totul, din care două ore petrecute admirând natura și stând la masă și povești.
Fiind un traseu ceva mai dificil, de data aceasta am adăugat recuzitei și bețele pentru trekking/ hiking, foarte utile pe porțiunile cu urcări sau coborâri mai dificile, deoarece acestea transferă din greutatea încărcăturii cu până la 40%.
Am găsit pe drum afine, frăguțe cu o aromă incredibilă, dar și flori deosebite, precum Rhododendron(bujor de munte).
Peisajele – de vis, după cum puteți observa mai jos. Satisfacția de a ajunge pe primul meu vârf(Vârful Ciucaș – 1954m) – incomensurabilă. Mâncarea de la Cabana Ciucaș – bucurie pe cerul gurii.
Hiking în Mții Ciucas 
Dacă e să îmi amintesc o experiență neplăcută legată de această drumeție, este faptul că am căzut la coborâre, pe Valea Berii și că m-am ales cu o cicatrice la gleznă ce încă este prezentă, având în vedere că eram în pantaloni scurți. Dalele respective, cu pietriș deasupra, sunt destul de păcătoase așa că… dacă ajungeți acolo, aveți grijă. Și purtați pantaloni lungi, just in case.
După Ciucaș a urmat Vf Postăvaru, și o altă experiență inedită. De ce spun asta? Pentru că planul a fost sa mergem să vedem răsăritul de acolo, așadar am plecat cu noaptea în cap. Ne-am trezit la 4 dimineața, am luat frontalele cu noi și… i-am dat drumul. Am admirat orașul adormit pe măsură ce urcam pe Drumul Roșu, dar nu ne-am oprit până la vârf. Din pacate, norii s-au împotrivit dorinței noastre și nu ne-au lăsat să vedem soarele, însă am admirat felul în care s-a colorat văzduhul. 15 km de data aceasta, 850 m urcați, 6 h în traseu, din care 3 și jumatate mers, restul… mai pe vârf, mai pe la cabană, unde am găsit ciocolata caldă și plăcintă cu brânză.
Și pentru că am stat câteva zile la munte atunci pentru a o aniversa pe buna mea prietenă, ”munțomană” pasionată, pe 5 septembrie, chiar de ziua ei, am făcut în gașcă un traseu de la Colții Chiliei, trecând pe la Refugiul Diana și ajungând la muchia Diana. 13 km de data aceasta, 750m diferență de nivel, cu mers prin pădure, cum îmi place mie, dar și pajiști verzi, ciuperci de toate felurile, flori… Frumos tare. Zen și bună dispoziție.
A urmat apoi, o săptămână mai târziu, o tură de hiking către Vf. Omu. Atunci aveam să descopăr cât de important este să fii odihnit atunci când pleci într-o drumeție. Nu reușisem să dorm bine cu o noapte înainte, așadar am fost complet out of shape, simțindu-mi tot corpul moale. Da, știu, uitându-vă la zâmbetul de pe fața mea, nu pare. Dar credeți-mă că mi-a fost greuț.
Dacă urcarea a mai fost cum a fost, știind că am un obiectiv și dorindu-mi să ajung la Cabana Omu, coborârea pe Șaua Strunga mi s-a părut interminabilă.
Dar cu prietenii aproape și cu ceva dulce la îndemână, am dus-o până la capăt. 22 km, 1300m diferenta de nivel, făcuți în 6h30, lunch break and snacks included.
Se pare că traseul obositor de la Omu nu m-a descurajat, așa că urma să mă aventurez către cea care a fost cu adevărat cea mai grea tură pe munte a mea de până acum: Vf Moldoveanu. Și nu zic asta doar din punct de vedere tehnic, ci al duratei și a întâmplărilor.
Totul bine și frumos, ne trezim la ora 5, la 5:30 deja plecam de acasă. Păcat însă că greșim drumul forestier la un moment dat și durează puțin până ce ne dăm seama, pierzând astfel câteva ore prețioase. Ajungem la stâna lui Burnei și dăm peste un indicator reprezentativ pentru felul în care urma să fie și marcajul: șters și greu de deslușit(am mers pe triunghi galben).
Alegem la un moment dat să mergem pe nemarcat pentru a economisi ceva timp. Totul bine și frumos, nivelul meu de energie chiar bun, ajutându-mă de tot felul de gustări și batoane energizante.
Am ajuns la Vf Moldoveanu și am avut parte de o priveliște care chiar mi-a tăiat respirația. Am avut un sentiment de libertate pe care mi-ar fi greu să îl descriu în cuvinte, dar o să încerc cu ajutorul pozei de mai jos.
Ne-am tras sufletul, am râs, am mâncat câte ceva și am pornit spre Viștea, unde am prins un apus superb.
Apus pe Viștea 
Hiking Viștea Mare
Asta ne făcea însă să realizăm din ce în ce mai mult că se va întuneca cât de curând. Așadar, a început distracția de a coborî pe un traseu prost marcat, la lumina frontalelor. Deși a fost minunat să văd cerul înstelat, oboseala care mă cuprinsese, faptul că nu vedeam prea bine unde pun piciorul și gândul la cât mai mult este până voi ajunge acasă nu mi-a mai permis să mă bucur de acest lucru.
Am ajuns cu bine la mașini, am avut un șofer-erou care ne-a adus acasă în siguranță, în ciuda oboselii. Dacă îmi amintesc bine, am ajuns înapoi în București la 1 noaptea, plecați de la 5:30 dimineața. Noroc că a doua zi era duminică și că nu a trebuit să setez vreo alarmă. Am dormit undeva la 14 sau 15 ore, cred că cel mai lung somn din viața mea.
Nici acesta nu a fost ultimul meu traseu, după ce m-am odihnit chiar m-am bucurat că l-am parcurs, cu bune și cu rele. Cu siguranță este o aventură pe care nu o voi uita prea curând.
Pentru că aș avea de povestit câte în lună și în stele și nu aș mai încheia niciodată, am să să termin acest articol cu hiking-ul din Masivul Cozia, pe care l-am admirat în straie de toamnă, mergând acolo la început de noiembrie. Urcarea de la Turnu către Cozia nu a fost nici pe departe așa ușurică precum ne așteptam eu și prietena mea(1600 m diferență de nivel, pe care însă nu i-am simțit ca fiind așa dificili de parcurs).
Dacă este un lucru pentru care sunt recunoscătoare, este faptul că toate aceste trasee m-au ajutat să mă conectez cu natura și să îi apreciez fiecare ipostază. Locuind în București de mulți ani, nu o dată m-am auzit spunând că urăsc toamna pentru că plouă mult și totul devine gri, ușor-ușor.
Ei bine, în acest traseu am descoperit acea toamnă de poveste descrisă în manualale de limba română de la școală, în clasele primare: pădurea de aramă, mângâiată de razele timide ale soarelui, natura parcă ușor adormită, mirosul fructelor coapte…
Traseele montane m-au ajutat să văd frumusețea fiecărui anotimp, să mă minunez de toate plantele și vietățile, de cer, de nori, până și de ploaie sau ninsoare.
Și pentru că tot am menționat zăpada, în următorul articol o să vă povestesc despre experiența mea cu traseele montane iarna, un anotimp care nu mi-a plăcut niciodată, eu fiind friguroasă de fel, dar pe care am ajuns să îl iubesc.
